povestiri Dincolo de realitate Visele

1

 

Omul fugea prin pădure fără oprire. Obosit, murdar şi plin de sînge, negrul trecu printre copaci şi tufişuri cu uşurinţa dată de lungile luni de alergare şi ascuns, ignoră lătrăturile cîinilor din spate, lătrături care se auzeau din ce în ce mai aproape. Ştia că nu mai avea mult pînă la pîrîu, acolo avea să scape de cîini tot aşa cum mai scăpase de ei de cîteva ori în ultimul an. De cînd fugise de la stăpîn. Nu îi era frică de cîinii cu patru picioare precum de cei cu două picioare, acei nenorociţi de albi care îl făcuseră sclav şi se comportaseră cu el mai rău chiar decît cu animalele care îl urmăreau acum.

Fugise atunci cînd stăpînul îi ucisese în bătaie soţia şi cei doi copii mici drept pedeapsă pentru că, înfometaţi, îndrăzniseră să fure nişte mîncare. Îl obligaseră să asiste la scenă, apoi îl biciuiseră şi, aproape mort, l-au legat de nişte pari şi l-au părăsit acolo, l-au lăsat să moară în chinuri. Nu ar fi supravieţuit acelei infernale nopţi dacă o siluetă neidentificată nu l-ar fi dezlegat şi l-ar fi ajutat să fugă. După ce i-a spălat şi bandajat rănile, silueta l-a cărat cîţiva kilometri, apoi, lăsîndu-l jos i-a şoptit că soţia şi copiii erau deja răzbunaţi şi a dispărut în noapte. Nu l-a mai întîlnit niciodată pe cel care l-a salvat, nu a mai apucat să afle cine era sau să-i mulţumească pentru gestul său. De atunci a mai rămas pe drumuri, singur. Nu s-a mai întors niciodată în acea zonă, nu mai avea nici un motiv, erau prea multe amintiri dureroase. După un timp s-a întîlnit cu un negru care lucrase la fermă atunci cînd a fugit şi a aflat că în acea noapte fuseseră ucişi stăpînul cel bătrîn, soţia şi unul dintre fiii lui. Fiul rămas în viaţă jurase răzbunare făcîndu-l pe el vinovat, iar lui nu-i mai rămînea de făcut decît să fugă, să pună o distanţă cît mai mare între el şi urmăritori. De cîteva ori aproape că îl prinseseră, dar de fiecare dată reuşise să scape ca prin minune. Era aproape sigur că avea să scape şi de data aceasta.

Ajunse la pîrîu şi, deşi însetat, continuă să alerge fără să se oprească pentru a bea apă. Nu îşi putea permite să piardă secunde preţioase, cel puţin nu încă. O luă în amonte sărind din piatră în piatră acolo unde apa ara mai mare sau de-a dreptul prin apă acolo unde adîncimea acesteia era mai mică. Pînă acum zona muntoasă în care se găsea îl ajutase cu succes să se ascundă de urmăritori atîta timp, dar acum nimerise într-un loc necunoscut, periculos. Bolovanii ce se găseau pînă acum în albia pîrîului se transformaseră acum în stînci ce îl împiedicau să vadă o mare parte a peisajului înconjurător. Nu reuşea să vadă decît albia şi malul acoperit de copaci, acest lucru era bun deoarece urmăritorii nu îl puteau vedea, dar rău deoarece nici el nu îi puteau vedea pe ei. Cîinii nu se mai auzeau, nu reuşea să audă nimic altceva decît pîrîul care se rostogolea zglobiu printre stînci şi pietre. Nu-i plăcea deloc asta, nu îşi putea da seama cît de departe erau cîinii şi stăpînii lor – puteau fi la fel de bine la cîţiva kilometri sau la numai zeci de metri depărtare.

Se opri într-un loc unde pîrîul forma o mică cascadă pentru a se odihni şi a-şi potoli setea. Luă un pumn de apă şi îl bău cu înghiţiri mici, se aplecă din nou pentru a repeta gestul. În acel moment auzi un clic undeva în spatele lui. Se prefăcu că nu l-a auzit şi îşi continuă gestul pînă la capăt, dar cînd se ridică avea în mînă un cuţit pe care îl ţinea mereu ascuns în cizmă. Îşi termină mişcarea brusc şi se întoarse cu un salt în lateral pregătindu-se să-şi arunce cuţitul în persoana pe care o simţise undeva în spate. Zgomotul unei împuşcături se auzi iar negrul simţi în mîna dreaptă o durere ascuţită. Cuţitul se rostogoli în albia pîrîului cu zgomot metalic în timp ce mîna începu să-i amorţească. Fugarul simţi răspîndindu-se în întreg braţul o căldură plăcută, dar foarte primejdioasă în timp ce sîngele începu să înroşească totul, hainele, stînca de care se sprijini şi apa limpede a pîrîului.

Nedumerit şi îndurerat, dar mai ales speriat, negrul scrută peisajul stîncos care se aşternea acum în faţa lui căutîndu-şi duşmanul. Pe o stîncă de pe marginea albiei o siluetă se desprinse de umbrele copacilor care străjuiau pîrîul, o umbră a unui om alb. Îl recunoscu pe fiul fostului stăpîn, ultimul supravieţuitor al familiei ucigaşului celor pe care îi iubise atît de mult.

- Cioroi afurisit! strigă albul. În sfîrşit, spuse în timp ce încerca să coboare de pe stîncă, pot să răzbun moartea familiei mele.

- Nu ştiu despre ce vorbeşti, ţipă negrul sfidător.

Nu mai avea nimic de pierdut, ştia că dacă nu avea să fie omorît pe loc urma să fie dus înapoi şi judecat, iar în cele din urmă ucis. Prefera să moară pe loc decît să mai îndure o serie de umilinţe, prefera să moară încercînd să fugă sau să se răzbune. Pentru aceasta urma să acţioneze înainte să apară ceilalţi albi atraşi cu siguranţă de zgomotul împuşcăturii.

- Mi-ai ucis familia acum un an, cînd ai fugit, răsună acuzator vocea albului în liniştea care se aşezase, linişte întreruptă doar de zgomotul pîrîului. Iar acum vei muri.

Cei doi oameni se aflau acum faţă în faţă, doar cîţiva metri îi mai despărţeau. Negrul ştia că avea să moară acolo, albul nu mai avea de gînd să mai aştepte un proces „cinstit”. Se decise să acţioneze pe loc, sări după cuţitul aflat la numai doi paşi de el ignorînd durerea din mîna rănită.

Mai auzi o împuşcătură îndepărtată iar durerea ascuţită îi străbătu pieptul, o nouă durere care îi luă locul celei vechi. Albul mai spuse cîteva cuvinte nedesluşite, apoi se făcu întuneric.

Restul povestirii e aici: 

povestiri Dincolo de realitate Visele /Dan-Marius.ro - felia mea de internet / Oradea, Bihor, Romania.

Posted via Dan-Marius.ro 1   Omul fugea prin pădure fără oprire. Obosit, murdar şi plin de sînge, negrul trecu printre copaci şi tufişuri cu uşurinţa dată de lungile luni de alergare şi ascuns, ignoră lătrăturile cîinilor din spate, lătrături care se auzeau din ce în ce mai aproape. Ştia că nu mai avea mult pînă la pîrîu, a ... from danmariuss's Space

1   Omul fugea prin pădure fără oprire. Obosit, murdar şi plin de sînge, negrul trecu printre copaci şi tufişuri cu uşurinţa dată de lungile luni de alergare şi ascuns, ignoră lătrăturile cîinilor din spate, lătrături care se auzeau din ce în ce mai aproape. Ştia că nu mai avea mult pînă la pîrîu, a ...